... am ajuns acasa cu gandul de-a scrie un blog absurd, in concordanta cu seara asta, in care am vazut pentru prima data o piesa de Eugen Ionescu - bineinteles intr-un teatru studentesc englez... gandurile au inceput sa-mi zboare in directii necontrolate, iar cum imaginatia obisnuieste sa imbine real si vis in cele mai surprinzatoare si creative ipostaze - ceva de genu'
zburatorul cu sau fara away, depinde de circumstante - am inceput sa ma preling printre repliciile bine ticluite in umbra scenei... Si de ce oare Eugen Ionescu acum si aici? Cumva la fel de absurd, sau poate chiar dimpotriva, am dat din intamplare, tocmai cand ma pregateam sa-ncep, peste Tudor Chirila din nou (dupa ani si ani?), care pare sa nu-si fi pierdut
scanteia (hmm cuvantu' asta are conotatii cam dubioase...) si spera? E ciudat cum pana si un verb atat de simplu ca "a spera" pare extrem de naiv si impropriu in momentul de fata. Si de ce??? In orice caz, e o initiativa, pe mine m-ar fi convins la momentul respectiv, desi nu cred ca asta are prea multe de spus. Mdah, poate ca si eu sper totusi, alaturi de el, chiar daca "Noi am pierdut... " ("Noi am fost fericiti ca am descoperit Coca-cola si bananele ... Noi ne-am inselat. Unii dintre noi au plecat de aici. Castiga bani acolo si tanjesc dupa orasul asta imputit. Voi insa, voi aveti o sansa. Voi, aveti sansa. "... ) Si totusi fiecare spera dupa cum ii e firea, dupa cum ii e portul (vezi partea cu orasul...), ceea ce ma face sa sper la un singur lucru - ca strigatul lui sa nu fie un alt capitol din Eugen Ionescu...
Pentru ca merita:
Scrisoare catre liceeni
